În anul 1832 s-a construit în Rogova o biserică din zid de cărămidă, care are valoarea unui foarte prețios monument istoric. Strămoșii rogovenilor se mândreau cu această biserică, care era admirată și invidiată de multe sate din împrejurimi, cunoscând că la acea dată, din cele 37 de biserici ale plășii Blahnița, numai patru erau de zid.
Această biserică, ce se află în partea de nord-est a satului, are planul dreptunghiular, având dimensiuni exterioare de 16/6 m. Zidul ei de cărămidă atinge grosimea de 0,8 m. și este fără turle. Altarul are absidă semicirculară, decroșată de naos. Are pridvor deschis, cu arcade bilobate, sprijinite de 4 coloane cilindrice în față și două coloane masive din zidărie, în colțuri. Bolțile naosului și pronaosului dărâmându-se, au fost refăcute din șipci tencuite. Altarul are boltă de cărămidă, iar pridvorul are boltă cilindrică transversală, tot din zid. Naosul și pronaosul sunt despărțite printr-un zid străpuns de o deschidere centrală și de două ferestre laterale, toate arcuite. Tâmpla e de zid, cu ornamente în stocatură. În exterior este prevăzută cu o cornișă din trei profiluri drepte, deasupra unui rând de alveole executate din cărămidă. Acoperișul fiind reparat în 1923, șița a fost înlocuită cu țiglă solzi. Biserica este păstrată în formă originară, cu excepția bolților naosului și pronaosului, precum și a ferestrelor, care au fost mărite.
Pictura este în frescă, cu mult gust față de timpul acela, azi este în mare parte deteriorată. În pronaos se menține zugrăveala în frescă a ctitorilor, în costumele lor pitorești, cu antree vărgate și cu haine lungi, din dimie albă, cusute cu șireturi negre. Femeile au costume mai caracteristice, dar nu populare. Portretele ctitorilor din pronaos au următoarele inscripții: pe peretele vestic, spre sud ”Lă(pă)dat Dragomir”, ”jupânița Ioana” cu ”Ion”. Pe peretele vestic, către nord: ”jupânița Ioana Murgășanca”, apoi un bărbat și o femeie cu numele șters. Pe nișa proscomidiei din altar găsim aceste inscripții: ”Mătei ereu, Mari ereiț”. Pentru că această biserică suferise mari stricăciuni, rogovenii au fost nevoiți să zidească altă biserică, cu hramul ”Înălțarea Domnului”. Această biserică, cu trei turle, a fost deschisă cultului la 16 octombrie 1960.
În anul 1832, iunie 23, s-a scris pisania vechii biserici din Rogova, cu următorul conținut: ”Această Sfântă și Dumnezeiască biserică s-au zidit din temelie și s-au zugrăvit cu toată osteneala și cheltuiala D(u)mnealor: Lăpădat Dragomir, i de Constnd(i)n brat, i de Ispas, de po(l)covnicu Nicolae Ciupagea, i de Coco(a)na Io(a)na Murgășanca, i de jupânu Lilea Harindașu și m(ai) (m)ulți au (a)jutat o(a)meni. S-au zidit la leat 1832...23 ion(ie)”.
Cum vedem în această pisanie, nu au ajutat cu nimic la zidirea și zugrăvirea acestei biserici nici mânăstirea Tismana și nici boierii Filișeni, care exploatau atunci pe clăcașii rogoveni. Altele erau preocupările acestor mari latifundiari. Astfel, după cum reiese dintr-un hrisov datat cu 27 noiembrie 1827, în timp ce obidiții clăcași din Rogova se osteneau la zidirea bisericii, clucereasa Anica Filișanu, împreună cu călugării mânăstirii Tismana, se ocupau de alegerea hotarelor moșiei Rogova, după semnele cuprinse în hotărnicia din 1756. Fără indoială, ctitorii principali au fost: Lăpădat Dragomir și Ioana Murgășanca, zugrăviți la locurile cele mai de cinste, pe peretele dinspre apus, în dreapta și în stânga ușii de la intrare. Despre Lăpădat Dragomir știm că este numărat și printre ctitorii principali ai bisericii din satul Poroinița, județul Mehedinți, în curtea acestei biserici fiind și înmormântat. Cei care s-au ostenit mai mult pentru ridicarea acestui locaș au fost însă acei ”mai mulți oameni” anonimi, amintiți de pisanie, și care nu sunt alții decât sătenii clăcași din Rogova. Este semnificativă absența din pisanie a capilor bisericii de atunci, popa Ioan sin Ștefan Penești și popa Mătei, care nu se poate presupune că au stat deoparte în timpul construirii acestei biserici; numai în pomelnicul din nișa proscomidiei abia se descifrează numele popii Mătei și popa Ioan sin Ștefan Penești; nu erau luați în seamă de protipendada celor care s-au trecut în pisanie ori ei, din modestie, nu au acceptat să fie trecuți în psanie.
Aplanarea micilor conflicte din sat, sarcină a soborului bisericii.
În legătură cu biserica din anul 1832 relatăm și următoarele: la intrarea în biserică, spre miazăzi, între stâlpii de susținere a pridvorului, pe un lemn ce face legătura stâlpilor, se află două crestături, unde, după spusele bătrânului Nicolae Iova, mort în 1946, în vârstă de aproape 100 ani, erau legați cei vinovați de diferite abateri. După ce se termina slujba în biserică, preotul ieșea afară și în fața soborului bisericii certa și sfătuia pe răufăcători, iar cei vinovați declarau că se vor face oameni de treabă. Locul unde erau legați cei vinovați se numea ”jug”. Cele spuse de sus-numitul bătrân pot fi corelate anumitor fapte istorice incontestabile, deoarece se știe că, în timpurile vechi, puterea judecătorească alcătuia, în unele privințe, un drept al bisericii și deci, în sarcina preoților cădea și o bună parte din pricinile de ordin civil. În aplicarea sancțiunilor, preoții se foloseau de îndrumările date de cele două pravile (cea de la Govora și cea de la Târgoviște), ambele având cuprins juridic și canonic. Pentru înfrângerea rezistenței celor mai recalcitranți, numeroase cărți domnești adresate ispravnicilor recomandau acestora măsuri mai aspre, zicând: ”să-i înfricoșați cu jugul și cu alte certări!”.
Spre exemplu, în anul 1754, decembrie 30, preotul Mătei și soborul bisericii din Orodel- Dolj, judecă și împarte averea rămasă de la o defunctă cu porunca părintelui proto(popului) Stoian și după sfânta pravilă. ”În anul 1796, august 10, soborul aceleiași biserici în frunte cu popa Giurea ot Oradelu, judecă și dă hotărâre în două pricini, tot pentru niște locuri de vie; la fel, în 1824, martie 25, soborul aceleiași biserici, în frunte cu popa Mitrache din Horodel, judecă și confirmă dreptul lui N. Maziliu asupra unui loc de vie, în calitate de moșnean. După judecata și hotărârea dată de soborul bisericii, se dădea celor împricinați câte o adeverință semnată de preot și de câțiva martori.
Preoții își asumau sarcina socială de judecători și împăciuitori ai enoriașilor lor, nu numai din imboldul învățăturii pe care o propovăduiau, ci și din porunca pe care o primeau de la șefii lor ierarhici. Mai târziu, prin Regulamentul organic al lui Kiseleff, s-au înființat la sate ”judecătoriile de împăciuire”, compuse din preot și trei jurați; prin aceste judecătorii se aplanau micile conflicte locale, provocate mai ales de stricăciunile vitelor de pripas.